Apendicele – din nou

Cateva chestiuni. Discutia in legatura cu diagnosticul. Realitatea face ca aproximativ jumatate din apendicectomiile efectuate la femei sunt pe un apendice „aparent” normal. Multiple afectiuni din sfera genitala feminina creeaza un mediu propice pentru dezvoltarea unei inflamatii apendiculare. Totusi e demonstrat ca de multe ori chiar si un apendice ce arata macroscpic „normal”, poate avea o afectiune ce intretine un tablou clinic specific.

Deci intrebarea care se pune este: trebuie scos un apendice normal intalnit sau trebuie lasat pe loc? Multiple studii si experiente arata ca mobilizarea cecului sau a mezoului apendicular poate duce la inflamatie. De asemenea, de multe ori un apendice „nescos” la prima vedere poate repeta tabloul clinic anterior si pana la urma obliga la apendicectomie.

In primul rand, pacientii se prezinta la spital datorita unei suferinte. Durerea de la nivelul fosei iliace drepte, regiunii ombilicale sau intregului etaj abdominal inferior sunt principala trasatura a unei persoane suferind de o patologie apendiculara. Uneori durerea iradiaza medio-abdominal, pe membrul inferior sau posterior. Durerea e de cele mai multe ori diagnostica. Uneori se insoteste, cum ziceam anterior, de greata, frisoane, stare generala alterata. Sau febra. In al doilea rand o suferinta genitala care a produs inflamarea concomitenta a apendicelui trebuie tratata. Dar, dupa cum se stie, bolile inflamatorii pelvine se prezinta in pusee. Practic apendicele se inflameaza o data – se linisteste. Si procesul se repeta. Pana cand la un moment dat inflamatia se intretine si evolueaza. Astfel se explica de ce de multe ori la persoanele cu tare ginecologice gasim intraoperator apendice flegmonos-gangrenos sau chiar o peritonita apendiculara. Concluzia ar fi ca, la momentul primei explorari ar trebui practicata apendicectomia. E mai safe.

Revin la chestiunea leucocitozei. Este nespecifica. Gastroenteritele, bolile inflamatorii pelvine, diverticulitele se pot insoti de cresterea leucocitelor. Deci nu inseamna ca un pacient cu durere de fosa iliaca dreapta si leucocite „normale” nu poate suferi de o apendicita reala, poate chiar si complicata. S-au facut iar studii care aratau crestere simultana de CRP, granulocitoza si leucocitoza in context de durere si asta ar fi inalt specifica pentru apendicita. Si o colica renala poate creste leucocitele. Dar la sexul masculin, dupa ce excludem colica renala si suferintele aparatului genital, lucrurile sunt clare.

Clasic, in cultura populara, aproape orice om cu durere la nivelul fosei iliace drepte are „apendicita”. Fie ca a aflat singur, fie ca ii spun apropiatii. Prin urmare, se prezinta la medic cu aceasta idee. Si un tablou clinic. Daca nu suntem siguri si anamneza si clinica nu sunt foarte sugestive, putem apela la o ecografie. Sau un CT. In Romania totusi nu reprezinta o rutina. „Apendicitele”, in majoritatea lor sunt „trimise la sala” si operate in urgenta.

Exista si o varianta des intalnita: pacient tanar, cu dureri de etaj abdominal inferior, fara simptome digestive, fara modificari biologice, se prezinta la camera de garda cu o „frica” de a nu avea apendicita. A aflat de la prieteni, vecini, colegi ca durerea din „dreapta jos” e clar de la apendic si sa nu uitam, bunicul si fratele lui „X” au avut peritonita si „apendicul rupt in burta”. Jumatate deja e drama psihologica. Jumatate e frica. Si in momentul in care pacientul „da cu ochii” de doctor totul capata proportii. Aici cred ca intervine rolul foarte imprtant al medicului de a face o anamneza „placuta” si de a deconecta pacientul cumva din starea de dinainte. Am intalnit si pacienti care aveau o frica atat de mare incat nu ma lasau sa ii palpez de nici un fel. Parea a fi o durere, dar era imposibil examenul clinic. Prin urmare am facut o pauza. Si m-am intors dupa 20 de minute. Am stat de vorba singur cu pacientul. Am reluat o parte din anamneza si din detalii. Si apoi am incercat sa efectuez un examen clinic. A functionat. Pacientul a fost mai linistit si prin urmare am putut efectua manevrele si observa ca in realitate exista o suferinta apendiculara. Invers, au fost cazuri in care nu exista nici un fel de suferinta.

Sunt si cazurile „in dubii” – lucrurile nu se potrivesc. Exista si varianta ca pacientul sa revina dupa 1-2 zile la o reevaluare. Fara medicatie antialgica. Fara antiinflamator. Fara antibioterapie. Simplu, asa, fara nimic. Doar cu recomandarea expresa de a urma un regim alimentar compus din lichide clare, iaurturi.

La baieti, sala de forta, munca grea cu ridicat lazi si altele asemenea poate duce la o suferinta localizata inghinal drept, care sa „mimeze” suferinta apendiculara. Iarasi anamneza si examenul clinic sunt vitale.

Acest articol a fost publicat în Apendicele și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s